pentru curcile cu pene de paun, recte “the beast” si altii ca el

21 martie 2008
reactii la ce am scris despre Deformatii. violente. pentru ca unii se simt vexati. e treaba lor. eu parerea nu mi-o schimb. la noi, lumea e obisnuita sa fie laudata si pupata in cur. de ce? d’aia. cum trage unu un partz, lumea trebuie sa stea la coada si sa i-l inspire exaltata. sau, in cel mai rau caz, cu o indulgentza prieteneasco-pozitiva, incurajatoare.
de ce isi permite Damacus sa scrie? cine o autorizeaza? sa faca, daca poate …etc. lasand  la o parte faptul ca nu a fost an in cei zece-unsprezece de cand ma joc de-a actrita in care sa nu am treaba – adica, spectacole de jucat, fie ele "independente", "angajate", pentru o mie sau pentru cincizeci de oameni, in voga – sau nu, bune sau mai putin bune, cu regizori mari sau mici, scriu pentru ca imi pasa, pentru ca urasc impostura si treaba facuta pe sfert si pentru ca daca inca se mai fac bijuterii in teatru, atunci vreau sa vad macar pietre brute si nu partzuri. 
nasol e ca artistii nostri contemporani sunt atat de fragili incat nu mai pot accepta parerile  nefavorabile. iar raspunsul la ele nu e unul argumentat, inteligent – ci o injuratura  din spatele carutzei. nu faptul ca am zis eu de rau despre spectacol ar trebui sa ii macine, ci, eventual, ce am zis de rau. e o chestiune de nuantza, dar, in fine, astfel de subtilitati trebuie ca le sunt improprii. poate de aceea le e greu sa vada diferenta dintre Deformatii si Cumnata lui Pantagruel, sau Oblomov, sau Cantareata cheala , sau Ultima banda a lui Krapp, sau…in fine.. teatrul poate fi  facut pe mari scene , pe scene mici, in case de cultura, in beciuri sau in baruri, in poduri sau pe strazi, poate fi facut oricum – ma refer acum la forma; atata vreme cat e teatru si nu un amestec anapoda de zapaceala, delasare, neprofesionalism (si acum nu ma refer in special la deformatii), are valoare.
eu, Damacus, asta cred. ca teatrul nu e o serbare , nu e o bauta cu prietenii, nu e o shusha, sau o shueta mondena.

haricleea

29 februarie 2008
Ieri, concert de jazz, debut pe la Bucureshci. Haricleea Badescu. Haricleea e prietena mea, asa ca am avut emotii. O cunosc de cand eram mica, mica, de la 16 ani, de cand lucram impreuna la doua spectacole, unul mare, la National in Cluj si altul mic, la facultatea in care inca, la ora aia nu visam ca o sa ajung.
Gafe de inceput au fost. Basistul a ajuns dupa vreo 2 melodii si si-a facut plug-urile pe scena, in timp ce fata canta My Funny Valentine. Apoi, la un moment dat, am vazut nervii Haricleei. Iarasi nu e voie.
Dar eu am fost mandra. Pentru ca Haricleea este o prezenta. Si nu una contrafacuta . E vie si are vana. De cantat, canta si frumos si nervos si duios si jucaus. Si mai are ceva: umorul ei inconfundabil, rece si subtil. Imi doresc sa nu se schimbe. Sa nu se "cizeleze" prea mult. Spectactorii, inclusiv unii care venisera la taclale, au fost cu ea. Si a reusit sa ii faca si pe cei din trupa sa fie cu ea, desi e mult mai "mica" decat ei. Haricleea e jucausa si teatrala si in acelasi timp e sincera. E "pe bune", acolo, cu totul. Nu e diva, nu e "interesanta". Canta asa cum respira si asa cum traieste.
Si joi, pe 6 martie , canta din nou, tot la Art Jazz. 

doua insemnari care sunt “in asteptare” pe actorium….pana atunci, iata-le aici

14 februarie 2008

1. Despre un om-actor 
 
Pare-se că sunt într-o perioadă de laude şi osanale. Azi:
Victor Rebengiuc . În afară de faptul că e actorul minunat pe care cu toţii îl
ştim, am două imagini personale cu el; mie mi se par elocvente pentru ceea ce
înseamnă omul-actor Rebengiuc. Prima, în perioada când încă eram la facultate,
la Cluj: era Unchiul Vanea în vizită, iar noi, studenţii nu aveam voie
fără bilet. Aşa că ne-am strecurat în teatru cu câteva ore înainte de începerea
spectacolului şi am stat pitiţi pe coridoare, sub ochii miloşi ai femeilor de
serviciu, care ne cunoşteau. Apoi, ţup!, pe o uşă secretă, în podul scenei,
sus, pe scări prăfoase de pompier, fricoşi, atenţi să nu scoatem vreun sunet,
să nu scârţâie nimic. Eram vreo 10. După spectacol, am mers în spate, la
cabine. Aveam încă pânze de păianjen pe noi – am observat mai târziu. Voiam şi
noi să felicităm actorii-zei cu care crescusem. Pe coridorul îngust era o
vraişte de nedescris. Actori mari din Naţional, poate la fel de emoţionaţi ca
şi noi, îi asaltau cu felicitări cochete, vanitoase cumva, gălăgioase, în
acelaşi timp. Şi l-am văzut pe Victor Rebengiuc. Mic – pentru mine, până
atunci, avusese cel puţin1,90m. Retras, undeva, apărându-se de avalanşa de
laude. Şi, pentru câteva secunde, privirile ni s-au întâlnit. Nu am fost în
stare să leg două vorbe. Am închis ochii şi am înclinat din cap. Apoi am privit
cu frică figura aceea, care se luminase şi ochii care zămbeau şi gura, care a
şoptit: "Mulţumesc..Mulţumesc frumos". Am ieşit din teatru plutind,
cu lacrimi în ochi.

A doua: Jucam Arta iubirii. Afroditice. la Studio, la
Naţional. Eram în anul patru şi trecusem deja de momentele cumplite când unii
dintre colegii de scenă mă priveau de sus. Luptasem cu ei, îmi făcusem treaba -
Anca Bradu nu ştie nici acum cât îi sunt de recunoscătoare pentru că m-a
susţinut şi pentru că s-a comportat cu mine la fel ca şi cu actorii
licenţiaţi;  nu ştie, pentru că nu i-am spus-o niciodată. În fine, urma
spectacolul peste vreo jumătate de oră, iar eu mă încălzeam pe scenă. La un
moment dat, intră cineva în sală. M-am uitat urât în direcţia aceea, spre
cineva-ul care mă oprise, care mă deconcentrase, dar nu îi desluşeam
identitatea. Abia când a spus: "Mă iertaţi", mi-am dat seama că era
Victor Rebengiuc. S-a aşezat cumite în rândul al treilea, spre margine şi nu
l-am mai simţit. Nu mai ştiu cum a ieşit spectacolul în seara aceea. Ce ştiu e
că la ieşirea din teatru, după demachiere şi schimbat, Victor Rebengiuc ne
aştepta în faţa uşii, cu flori. Probabil că nu vi se pare un lucru
extraordinar. Vă asigur că este. E ciudat, nu, că singurii oameni de teatru de
la care am primit flori după spectacole sunt Victor Rebengiuc şi Alexandru
Dabija?! A! Dragul de Sandu ne-a adus şi ciocolată. Sunt gesturi pe care le
iubesc, ale unor oameni pe care îi iubesc, pentru că mărirea nu i-a făcut
neatenţi şi indiferenţi. La Cluj, Victor Rebengiuc era în una din puţinele sale
seri libere. Ar fi putut face orice altceva decât să coboare la studio să vadă
un spectacol. Sau, dacă tot a coborât, era cel mai probabil să facă nişte
aprecieri "de sus", aşa cum fac marii actori de obicei. El a fugit să
cumpere flori cât timp noi ne schimbam.

 

 
 
2. Deformaţii,  sau când postmodernismul o ia razna
 
 

 

   La Green Hours , 4 februarie,
avanpremieră….texte de Claudiu Komartin, Mitos Micleusanu, Razvan Tupa, Adina
Zorzini. Scenografia: Anca Cernea. Soundtrack: Mitos Micleusanu. Regia: Marcel
Top. Co-productia: Teatrul Luni de la Green Hours si Fundatia "Ileana
Mustatza". Cu: Tudor Aaron Istodor , Toma Danila, Ana Ularu, Adina Zorzini,
Iulian Glita

 

 
Dacă aduni un Adagio de Mozart, Norma de
Puccini ( Casta Diva, cântată de Callas…de două ori, de la început, la
deschiderea şi la finalul unei scene), gothic rock, Romica Puceanu cu Dă,
mamă, cu biciu-n mine
, Shukar Colectiv, prea multă Diamanda Galas, 
e.t.c., ai tabloul sonor al spectacolului. Dacă mai pui homosexuali, băieţi de
cartier, World of Warcraft, fete sensibile, drogaţi, părinţi săriţi, artişti
idioţi şi obsceni, ai personajele. Spectacolul vrea să dezvăluie bubele vieţii
cotidiene, puroiul amestecat cu poezie. Unele texte mi-au plăcut. Ce altceva se
mai poate vedea în spectacol? sex, pornoşag – mult sex, iar pornoşag.

 
Nu ştiu unde a scăpat Marcel Ţop taurul
din jug. Un amestec necontrolat, personaje schiţate, caricaturi; ba joc
realist, ba un soi de expresionism. Apoi, un fel prea "inteligent" de
joc, un soi de teatru brechtian de genul: eu acum joc, dar nu joc de tot, joc
doar aşa, dar voi înţelegeţi ce vreau eu să spun şi sunt foarte tare!!!!
(teatrul jucat de un amator, fie el cu vervă şi cu studii de istoria artei, e
extrem de periculos şi, a propos, desuet, de avangardă a începutului de secol
20 – aşa că am să exclud această prestaţie din comentariile următoare).
Momentele bune, scenele bune s-au pierdut în amestecul prea stufos, ca într-un
mărăciniş cimentat. Pot găsi scuze: probabil că actorii nu au avut timp să
"coacă" fiecare personaj în parte. E drept că nu e uşor să treci de
la un personaj la altul în acelaşi spectacol. Am simţit prezenţe murdărite de
personajul jucat în scena anterioară. Apoi, spre tristeţea mea, mult
cabotinism.  Am văzut şi o copie tristă a lui Mălăiele la un moment dat;
mi-a părut rău; am văzut un actor gol, care era stresat să nu i se vadă sexul,
personajul fiind inexistent. Şi un recital de poezie ca la  Floarea din
grădină. 

 
Şi totuşi, fiecare actor în parte a avut
măcar câte un  moment bun. Ceea ce face ca lucrurile să fie şi mai grave.
Pentru că dacă îmi arăţi o dată că poţi, nu e voie ca peste cinci minute să mă
dezamăgeşti. Senzaţia mea e că sunt scene din spectacol care nu au beneficiat
de mai mult de două repetiţii. Poate, în timp, dacă timpul le-o va permite,
actorii se vor mai uita puţin peste  personaje, aşa, ca la şcoală: 
cine sunt eu?  unde sunt eu?  ce fac eu aici?  şi abia apoi: cum
fac eu aici. Înainte să faci un cub alb pe fond alb şi să îl expui cu o anexă -
atât de iubite sunt ele, anexele ce conţin conceptul, că mi se face rău -, trebuie
musai să ştii crochiu, desen şi culoare. Cel mai tare s-a apropiat de acest
principiu Tudor Aaron Istodor. La el am văzut personaje, situaţii, e.t.c.

 

 
Am ieşit de la spectacol deformată, cu
stomacul în gât, cu capul crăpat. Cele două ore nu se justifică. Am fost în
faţa unui puzzle ale cărui piese făcute în grabă aveau marginile imperfecte;
peste toate, în el erau şi piese rătăcite din altă parte.

 


O mulţumire

7 februarie 2008

Pentru că azi un documentar mi te-a făcut prezent şi pentru că, deşi vreau să te omagiez aici, cuvintele mele sunt prea sărace. Pentru Ionesco, cel care mi-a dăruit Eleva din Lecţia (era să scriu, de Eugene Ionesco ), Setea şi foamea – când nu găseam niciun text pentru admiterea la facultate, pentru Jocul de-a măcelul… şi pentru Ionesco, cel care mi-a dat aventura numită Omul cu valizele, unul din cele mai frumoase texte jucate, unul dintre cele mai grele şi mai iubite spectacole şi una din cumplitele dureri ale micii mele existenţe de actor. Pentru că ai însemnat pentru mine mai mult decât oricare alt dramaturg de-a lungul timpului, pentru că, citindu-te, am dorit pentru prima oară să fac teatru, pentru  că, citindu-te, învăţ să joc, pentru că mă călăuzeşti, cu cât am reuşit să pricep din tine, mulţumesc, Eugene Ionesco.


cercuri-cercuri

21 ianuarie 2008
gata, ne-am apucat de treaba. si fierb.  ma imaginez intr-o lume fara contabili, fara serviciu financiar – o lume utopica, in care ideea sa prinda viata fara sa fie bruiata de pretul unui cui.
cum functioneaza sistemul de construit un spectacol independent? unde sa merg prima oara pentru finantare, daca toata lumea-ti cere sa ai deja o parte – 60%, 20%, etc… din bani? cand nimeni nu da un start? de ce teatrele nu primesc decat spectacole gata facute? de ce teatrele care vor artisti tineri monteaza doar spectacole cu nume consacrate? fac parte dintr-o natie constipata. fricoasa. interesata de bani, dezinteresata de facut pe bune. sansa e un cuvant fara sens.
e ciudat ca pe de o parte sa te bucuri ca reincepi, iar pe de alta parte sa fii frustrat in fata usilor semi-deschise, dar doar aparent. hartzogaraie, preturi, tot. totul e mai important decat actul artistic in sine. si atunci ne intrebam de ce facem reclame, shushe, filme de trei lei. de aia. pentru ca asta ni se impune sa facem. pentru ca nu gasim tot timpul resurse, pentru ca varsta castelelor de nisip e pe sfarsite, pentru ca daca nu vrei sa joci in hora "lor", atunci nu gasesti nici o alta hora, una mica macar, in care sa poti juca in doi, in trei, ca vin uriasii, te miros si te calca in picioare. un soi de globalizare teatrala mascata, pentru un teatru de doi lei cincizeci, cu varfuri de sapte lei. cam asta e frustrarea mea de acum. va pup.

sacul fără fund

11 ianuarie 2008
sunt momente în care nu mă mai înţeleg deloc…şi atunci pic într-o stare de admiraţie uluită, amestecată cu milă şi resemnare faţă de mine însămi. nu sunt un om normal. cred că un om normal ar fi renunţat de mult timp la aventura asta. îmi număr anii şi sunt 27 trecuţi. la vârsta mea, oamenii fac alte lucruri decât să alerge după cai verzi pe pereţi – şi pe bani puţini. eu, nu. o ţin pe-a mea; chiar dacă apoi mă satur uneori şi cad şi mă revolt şi îmi vine să mă fac florăreasă.  şi sunt cu sinceritate pe cale să renunţ. dar teatrul este ca un blestem fascinant pentru mine, ca o boală, ca o bubă dulce pe care mori de plăcere să o zgândări. şi îmi ajunge să lucrez din nou puţin, sau să întrevăd şansa de realizare a unui vis-proiect, ca să reînvii şi viaţa să îmi fie frumoasă. îmi trec cearcănele, sau mi se fac minunate, îmi creşte pulsul,  faţa mi se luminează – de la praful de la repetiţii şi de la transpiraţie, probabil – ochii îmi învie şi nu mai îmi e nici frig, nici foame, nici nu mai vreau haine mişto…pot să umblu şi cu o cârpă pe faţă, că tot luminez ca un far pentru vapoare. mă uit la oameni pe stradă şi ştiu că ei nu înţeleg nimic din ce văd în ochii mei. se uită la mine şi văd cel mult o puştoaică cuminte, care a luat 10 în teză la mate. dar în mine sângele freamătă a explozie.
mi-a dat Dumnezeu o pompă cu putere; e puţul meu de petrol, de aur ciocolatiu. pentru că dacă ţi se dă blestemul dragostei de teatru, trebuie musai să ţi se dea şi un puţ cu sevă miraculoasă, cu efect de pomadă şi combustibil. un soi de 2 în 1, un fel de wash and go.

nichita, un pas in plus – cuartet, bătuta pe loc, cu chi(n)uituri

3 ianuarie 2008
avem coregraf ! sper că vom avea şi bani de producţie. (având în vedere că folia de la cuartet se lasă aşteptată)
aşa că poate reuşim să vă chemăm peste ceva vreme la nichita al nostru, frumos:)…despre cuartet, nu ştiu ce să zic, din nou. retrăiesc începutul de an trecut, în ceea ce priveşte spectacolul ăsta. şi în ciuda acestui fapt,  fără să pricep de ce, începutul  de ani îmi dă puteri. cred că e o chestie imbecilă, un soi de superstiţie mascată, dar îmi face bine.
la revedere, pe cuartetul viitor! sau, la multi cuarteţi! sau, bun venit în noul cuartet! sau aşa mai departe….va urma:)

să intrăm cu buldozerul?

7 decembrie 2007
ce vreau să-mi aducă Moşul:
 
1. folia imitatoare de oglindă, pe care o aşteptăm din vară, ca să mai putem juca Curtetul, înainte să ne săturăm de tot.
 
2. costumul nou pentru Cuartet ( vreau să îl aducă Moşul, că nu am bani să îl cumpăr…iar ei poate ne vor da până la urmă bani pentru folie)
 
3. un buldozer mic, dar puternic , să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol
 
4. bani, bani pentru proiectul-legământul meu sceret cu Nichita
 
5.  un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol
 
6. facerea proiectului social la care visez din vară cu Iulian
 
7.un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol
 
8."Dinţii" de Vişniec, în stare de discuţie acum,
 
9. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol
 
10. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol
 
11. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol, e.t. c. …

CAUT COREGRAF!!!

17 noiembrie 2007
aşadar, dacă ştiţi vreun coregraf care să vrea să facă teatru dans , comment, pls:)

de ce îmi plac mie actorii meseriaşi

12 noiembrie 2007
…şi care reuşesc să se păstreze proaspeţi… pentru că sunt rari, pentru că îşi iubesc meseria..pentru că numai ei mă mai pot bucura când merg – prea rar – la teatru. şi nu vorbesc aici de actorii -vedetă. ci de actorii-meseriaşi – e drept, unii s-au păstrat meseriaşi şi după ce au devenit vedete. ce face el, actorul-meseriaş ca să fie atât de meseriaş? spune textul clar şi logic, compune vocea şi mişcarea personajelor – de fiecare dată altfel, înţelege spectacolul pe care îl face şi se adaptează cu toate mijloacele sale rolului – adeca, nu joacă la fel peste tot, certându-se cu regizorul şi înjurându-l pe la spate că îl pune să facă altceva, când el ştie atât de bine cu ce se mănâncă meseria asta…. – , şi cînd e pe scenă e prezent, adevărat, viu, gol de sine, cinstit. şi peste toate, ador la actorul-meseriaş faptul că văd că îi place, că iubeşte ce face.

….cu papusi

7 noiembrie 2007
mi se întmplă de vreo două zile un lucru minunat: învăţ teatru de păpuşi. ştiu care sunt reacţiile faţă de actorii păpuşari, faţă de actorii de copii. adevăraţii actori sunt cei de dramă, nu?   – şi cînd zic dramă, mă refer la ceea ce unii înţeleg prin TEATRUL SEriOs… mie îmi plac copiii; iar pe lângă rolurile "serioase" pe care le-am făcut – multe, diverse şi bune, majoritatea – am adorat să fiu pe scenă pentru copii. pentru că e altfel, pentru că uneori oamenii mari mă plictisesc, pentru că îi iau în serios pe pitici. bineînţeles, am şi gânduri în sensul ăsta: cum ar arăta, oare, un spectacol pentru copii, o poveste, făcută cu seriozitatea şi banii de care se bucură producţiile pentru oameni mari? cum ar fi dacă mecanismele complicate şi aproape perfecte din spectacolele lui Andriy Zholdak, Silviu Purcărete, Frunză, Tompa Gabor, ar servi la facerea unui Vrăjitor din Oz, de exemplu? sau cum ar fi un spectacol cu Micul Print – cu mare buget şi actori pe măsură? cel mai cumplit de prost şi sărac spectacol din viaţa mea a fost unul pe care l-am văzut, mică fiind, la Cluj, pe scena mare…intram pentru prima oară în teatrul ăla, care e impresionant…eram fermecată.. si urma spectacolul, cu actori adevaraţi, nu cu păpuşi, cum mai văzusem o grămadă… şi cum iubeam spectacolele cu păpuşi, chestia asta urma să fie mai mult decât minunată…oricât am încercat să mă bucur, nu am reuşit…pe scenă erau nişte nenea în ciorapi rupţi, probabil după o beţie cruntă…totul era sărac…trist, prăfos…
şi dacă spectacole pentru pitici cu preţ mare de producţie nu am văzut, atunci, în schimb, am văzut două spectacole – pe aceleaşi texte: Teatrul descompus, de Vişniec  – unul cu obiecte animate, altul cu păpusi. minunate, amândouă. făcute de francezi, că lor le place vişniec. şi nouă ne place, dar nu atât de mult ca peca ştefan, sau ca vera ion, sau ca restul de texte din gama dramacum…înjuraţi-mă cât vreţi, e chestie de gust, doar atât..asta a fost o paranteză. una militantă, e drept, dar paranteză. cred în textul valoros, cred că orice text are valoarea lui, mai mică sau mai mare, că oamenii trebuie să scrie cât mai mult, dar nu cred în absolutizări şi în negarea valorilor…uite la ce ajung, din nou, de la bucuria mea nouă…cum vă spuneam, încep să învăţ păpuşi şi sunt fericită acum.

S.O.S.! mă tot locuieşte nichita

6 noiembrie 2007
ma tot locuieşte nichita… de vreun an. anul trecut când repetam de zor în vechea mea casă – casă de oaspeţi, salon de lectură, muzici şi prieteni, dormitor, sală de repetiţii. perioadă de dezordine şi boemie exagerată, pe bază de depresii şi singurătăţi colective. mă adunasem cu gina şi oana să facem teatru. apoi a venit arthur. apoi, minunatul tache , cel care ne-a dat o forma . şi nichita ne locuia din ce în ce mai mult. şi am făcut un spectacol frumos. nu recital de poezie. ci spectacol. puţin jucat, din păcate, pentru că din nou lipsa unui manager de proiect şi-a spus cuvântul. câţiva au văzut. şi mare mea bucurie a fost că făcusem bine. marea tristeţe – că nu am continuat.
 
am să reiau făcutul de nichita. nu ştiu dacă mai bine sau mai prost. pentru că mă locuieşte, pentru că l-am cântarit şi l-am decantat în timp ce lucram la noua casă. pentru că mi-e dor să îl rostesc şi să îl trăiesc. şi simt toată povestea asta ca pe o misiune. dacă cred în anumite texte, trebuie să le audă măcar o dată, cât mai mulţi. pentru că nichita e atât de acum întotdeauna.
dar de data asta îmi doresc un manager de proiect…sper să apară în curând, că dacă nu, trebuie inventat. pentru că pot să bat cuie, ştiu să cos, să mătur scena şi să visez spectacole. ştiu să le desenez şi să le pun pe hărtie, apoi pe scenă. nu ştiu, însă, să cer bani. banii sunt tabu şi trebuie să rămână astfel pentru mine, ca să pot face.

de dincolo, aici

2 noiembrie 2007
asta va fi un blog mai …. blog de teatru, film, carte, imagine, sa zicem. personal, totusi, pentru ca nu imi doresc sa fiu critic de ceva.
 
am sa fac copy-paste cu niste lucruri scrise pe celalalt blog, deocamdata, pana se intampla ceva nou:)
 
 
praf in ochi – labiche, dabija, emelline-oradea

 
oradea cu străzi înguste şi întortocheate, cu pizzerii şi mulţi italieni, cu nişte plăcinte minunate, ardeleneşti şi cu smântână. cu zone studio, locul principal de muncă şi câştig al multor actori..
ultima bandă a lui krapp – iureş, dabija – văzută stând într-un picior în studio, lângă bucătăria şi camerele noastre, aproape de locul în care Veronica lua muie de câteva ori pe seară, iar noi, actorii necăpătuiţi, ne strângeam în ceată copilărească, entuziastă şi crudă să o alungăm…pe ea şi pe bărbatul speriat care nu ştia că uşa dinspre stradă se deschide invers. ceaiul de tei făcut de
Geo, Geo cea indiscretă, pe care o iubesc. gunoiul care puţea cumplit, a mort, din pricina cojilor de cartofi putrezite..cuş-cuş cu nimic. cheful de la casa de vacanţă a elvirei. clătite gătite la sandu în bucătărie. primul moş niculae de om mare şi sărac cu lacrimi si muci.

oradea pe care am urât-o până la greaţă. şi oradea de unde mă hrănesc cu amintiri şi iubire.

……
 
 
 
mi-e dor de ariana, mă gândesc la ea. mi-e dor de ea, de leo, de ficăţelu roşu care ne căra destoinic şi uruind peste feleac, spre turda pe care nu o cunosc, spre teatrul ăla care arăta ca o autogară şi în care noi eram mici, prietenoşi şi entuziaşti şi repetam în draci, dormeam claie peste grămadă pe o saltea relaxa şi mâncam corn cu mac şi prăjitură regina – dacă vreodată treceţi prin turda, căutaţi chestia asta. e cea mai bună între bune. tortul din amsterdam? chocolat-urile împopoţonate? pălesc toate. pe bune. cofetăria rusalca, de pe strada principală. şi de fapt arareori ne păsa că nu aveam apă în cabină, că teatrul ăla se cutremura din temelii când trecea câte o maşină mai măricicăcă. era frig şi puţea a igrasie. eram fericiţi şi împreună. acolo s-a întâmplat minunea numită omul cu valizele. şi tot acolo a fost îngropată. dar asta e altă poveste. ariana, anca, leo, cucu, seba. cristina şi cornel. şi vidi cu ana. unul din cele mai frumoase cupluri pe care le-am văzut. oameni frumoşi, într-un oraş anapoda, în care şi-au făcut casa lor, mutabilă oriunde, în orice colţ de lume.
(20 februarie, 2007 – ariana si papagalul si regina si ficatelu)
………………..
 

uitasem de hamlet si ofelia. catalin mares si cu mine. in anul doi, la cluj. ofelia se plimba pe niste pietre-foi-file-flori in drum spre innec, dupa o joaca de-a baba-oarba, teribila, cu hamlet. noi gandiseram momentul si raileanu a fost cel care a vazut primul ce am propus. ne-a dat incredere. eram la etajul doi din facultatea de litere de la babes-bolyai, printre banci date in laturi. un teanc de foi si noi. ce era frumos pentru mine era ca jocul ala nu era niciodata la fel. si ma incarca diferit. intotdeauna infricosator, si totusi in moduri atat de diferite, ca un drum continuu printr-un tunel al groazei, semi-cunoscut si totusi surprinzator total, tot timpul. bratele lui cata nu mai erau bratele lui cata cand ma prabuseam speriata la pieptul lui. era pieptul lui hamlet, al unui hamlet. a fost prima oara cand am dat colegului de scena identitatea personajului pe care il juca. m-a ajutat legatura de la ochi la treaba asta.
ma uitam azi dimineata cu cata la pozele astea, scanate. imi vine in minte vorba aia total banala deja: vai, cum trece vremea. eram tineri si copii. inadmisibil de tineri si de copii. si eu ma tunsesem si aveam parul inchis la culoare, dupa ani multi de zile cu parul lung si blond-vopsit
(27 februarie 2007-uitasem-)
………………….
  
  CUARTET- o parte din poveste
  
  nu mai ştiu când să vă chem la cuartet. azi am aflat că decorul nu e, de fapt, gata. e posibilă o amânare de câteva zile. din motive tehnice. sună bine, nu? motive tehnice. pentru mine nu mai sună nicicum în momentul ăsta. pentru azi, am obosit. unde eşti, nesuferită Scarlet, să-mi spui de ziua de mâine, care e o nouă zi?oooffffoooofff. azi am primit şi afişele. nu pot alerga prin oraş să mă ascund şi să le lipesc cu iulian pe pereţi (….)

da. voiam să zic de cuartet. va fi. în curând. nu ştiu când, aştept un tâmplar. de fapt, cu toţii aşteptăm un Tâmplar:)) despre tâmplarul pe care îl aştept eu, ce să zic*?* mi-l imaginez în tot felul de ipostaze drăgălaşe, copilăreşti, ca în poveştile şi jocurile de când eram mică: ba cu coaiele făcute şotron şi eu sărind delicat, la nesfârşit, în săndăluţe roz, de-a lungul şi de-a latul lor, până pe lună, pe marte şi înapoi, ba băgat în cuşca – de căcat – neterminată, cu oglinda prost prinsă şi eu dând o carată spectaculoasă într-un colţ, să-l fac zob între plăcile de PAL. îmi vine să fac din el potecuţă, stradă, autostradă. să-l fac elastic şi să-l sar. să-l fac nisip şi apoi supă de nisip. da vorba lu’ Scarlet…. mâine, who knows? poate good news
………..

s-a fixat. gata. nu avem oglinda pe pereţi – o să o avem – dar avem cuartet. sâmbătă la ora 20:00, aşa cum spuneam. morţi-copţi.
  
azi am redevenit copil. nu mă ţine mult maturitatea:)). şi mi-am făcut cadou o prăjitură pentru ultimele două zile neomeneşti
……….
cuartet sâmbătă. mâine,incă 3 ore. punct. şi sâmbătă cuartet
……….

 

seară de mirări mai mari sau mai mici. în timp ce jucam, m-am mirat că se întâmplă în sfârşit.
autografe nu mi s-au mai cerut de la cluj. şi am primit cărţi de la un domn în vârstă, în semn de mulţumire. ce căuta acolo? habar n-am… nu ştiu.
  
mi-a sunat foarte ciudat în urechi din partea unor oameni pe care îi cunosc: ” ce actriţă bună eşti!” … mi-a picat prost chestia asta şi am vrut să le spun: sunteţi nebuni?? sunt bună!! e singurul lucru concret pe care îl ştiu despre mine. – apoi m-am simţit aiurea de tot. de unde să ştie? uit întotdeauna că oamenii de aici nu mă cunosc, nu sunt datori să mă cunoască sau să mă accepte. trebuia să-mi dau seama de chestia asta dinainte, cănd mă machiam în cabina fără clanţă.
  
m-am simţit bine, foarte bine în timp ce jucam-mă jucam. în sfârşit, după o lungă-lungă vreme. am fost fericită. în seara asta am respirat odată cu ei. o dată, de două ori..mi-e atât de bine încăt nu m-aş mai culca o vreme, că până măine se voalează totul.
după, aş fi plecat, în schimb. nu îmi plac festivismele-festivităţile. oficialismele. mă întreb dacă într-adevăr există oameni cărora să le placă. după, eu nu mai am nimic de spus, nici de auzit, nici de spus. nu în grup.
am trecut cu del pe la mine să mă schimb de puloverul maro. şi del nu a zis nimic, m-a luat în braţe şi atât. sau nu am auzit ce a zis; oricum cuvintele, mie, îmi sunt puţin importante. cred în gest. în privire. în miros, eventual :) rostirile sunt adesea prea concrete. mă rup din mine şi mă încurcă. cuvintele zise – paravane. cuvintele gândite le aud mai clar. o fi deformaţie profesională, sau malformaţie din născare?:))
…………..
azi mă lăfăi prin casă şi am timp să spăl haine:))
vineri şi duminică e Cuartet. îl aştept, pentru că a intrat pe un făgaş quasi-normal şi încep să mă pot bucura de el. zilele astea, Cuartet împlineşte un an de la prima citire. are o istorie lungă şi alambicată, amestecată cu iubiri, drumuri, pierderi, pauze, căderi, regăsiri, uitări. asta simt numai când fac retrospectiva. am uitat, de fapt, tot. povestea stă printr-un colţ, pe undeva, neprăfuită.
…….
  
  
Dans…
  
a! mergeţi să vedeţi Preview de Manuel Pelmuş la Centrul Naţional al Dansului. m-a frustrat, m-a obosit, m-a enervat şi mă urmăreşte de o zi jumate, plăcându-mi tot mai mult, din pricina limitelor pe care mi le-a forţat. până la urmă, îmi dau seama că am acceptat convenţia. e de mers cu creierul cool de tot, ca să nu explodeze în alea 40 de minute. tot ce sper e că tipul ăsta a glumit când a spus că nu şi-a propus să agreseze. că alfel, admiraţia mea pentru acest Filippo Tommaso Marinetti al dansului contemporan se va face ţăndări de podeaua de beton a sălii ronde a CNDB.
…………..
  
ARTA PENTRU (CE)ARTA
  
prefer să mă bucur de lucrurile frumoase, să le despart de alea nasoale, care riscă altfel să le umbrească. aseară am jucat Despre ideea de TU. La Scena, unde n-am să mai calc de acum, cred. a fost frumos cu oana, gina şi arthur; au venit oameni. şi le-a plăcut. dar asta nu ajunge, pentru că apoi, trebuie să te izbeşti de mărunţimea unora, de lipsa lor de bun-simţ. aş vrea să întâlnesc patroni-nepatroni. pentru că patronii-patroni sunt meschini. nu mă interesează banii pe care i-am pierdut din afacerea asta. mi se rupe. şi asta, pentru că am reuşit să facem poezie din secolul trecut neplictisitoare în secolul ăsta. că oamenii care au venit erau emoţionaţi după. că credinţa mea în textul valoros nu e degeaba. şi nici faptul că nu *m-am întins jos să mor câteva secunde*- vorba lui tata – nu a fost fără sens.
…………..
  
ROKOLECTIV
  
A! n-am zis de rokolectiv:)) am dansat în draci, până la epuizare. cel mai mult mi-au plăcut tinerelul american cu imagine ruptă din the crow şi mâini de foarfecă mixate, cu strabismul pe care i l-am observat mai târziu ;) , dar mai ales cu mixurile grozave – şi un samurai bărbos, la MNAC, bătător la tobă cu băţul şi la ochi cu nişte visuals deştepte, violente şi distractive, făcute cu ajutor de Max ( programul ). şi bineînţeles, tumba mea de la final, de care sunt foarte mândră, că am făcut-o pe luiza să râdă.
……………….
  
  ionescu-5 piese scurte si ping-pong la turda – pe valize
  
ieri, spectacolul făcut de dabija la odeon. m-am bucurat. ionescu-5 piese scurte. mergeţi să vedeţi, n-am ce să zic mai mult. mi-am amintit de turda şi de frumuseţea muncii de acolo. şi de podul teatrului, unde se juca ping-pong în pauzele de masă şi eu mă legănam cu ariana în scaune vechi, scârţâind, adulmecând fără voie aerul dulceag-blonăvicios-bătrân-şi-sifilitic. ne uitam prin luminator şi mâncam prăjitură. asta, când aveam bani; când nu, ne uitam prin luminator. foloseam demachiant de la gerovital , cu argilă, că iar aveam probleme cu faţa. din cauză de praf, grimă şi ten ultra-sensibil. îmi plăcea scara pe care se cobora din pod în scenă. aia îmi plăcea. că era nefirească, mică, înghesuită. mă uitam la actorii de aseară şi îmi aminteam de dabija, cum juca uneori; îl prindea jocul, se făcea personaj, compunea. m-a fascinat întotdeauna cu jocul lui actoricesc. şi n-am să-l uit, cînd şi-a pus o pălărie prost făcută pe cap şi o bucată jalnică de costum şi a rostit, impostat: eu sunt marele domn dabija! ce te f-te grija?
…………
  
hiroshima, mon amour. sunt oameni care nu au văzut filmul ăsta….să-l vadă!!!! pe lista mea, a rămas în top 5. pentru că e altceva decât orice altceva. reper, referinţă, punct de pornire, spuneţi-i cum vreţi.
  
  
şi ieri văd ultimul film al lui resnais.. din 2006. omul e născut în ’22. coeurs. vedeţi-l şi pe ăsta.
……………
  
Pescarusul trist si marilena electrocutanda degeaba
  
raileanu, proful meu – de ziua lui iulian – la national, in pescarusul montat de andrei serban . am avut mari emotii. urma sa il vad dupa juma de an. am fost mandra de el, din nou. dar am iesit tristutza de la spectacol. dezamagita. degeaba situatiile sunt clare, personajele clar creionate, degeaba si-a facut serban treaba. actorii au jucat, unii dintre ei, incredibil de prost. fals! nu am crezut nimic din zbaterile – din pacate doar fizice – ale tanarului scriitor indragostit, cica… pe cristina am vazut-o in ipostaze mai fericite…. mariana era ea…dar dadea bine aici. masha era jucata de o acrita pe care am mai vazut-o o data, cand termina facultatea, intr-un spectacol facut de diana… diana o place….mi-a parut rau sa nu o cred. am picat la o reprezentatie slaba, nefericita, poate. dar mi se pare, oricum inadmisibil ce am vazut. spun asta cu tristete. e drept ca e teribil de greu ce a cerut serban. e cea mai grea varianta de joc. jocul de-a trairea autentica. dar cred ca e o ocazie rara, care te obliga sa fii mai mult decat corect. sa fii cu totul acolo.(nu ma refer doar la a juca intr-un spectacol de andrei serban, ci la a juca intr-un spectacol unde sa ti se dea darul/dreptul de a fi adevarat).

  
plus un film de-al lui nemescu. marilena de la p7, parca. cu parere de rau…prost. n-am mai putut sa dorm o vreme de nervi….varza a la dambovitza, cu de toate…cu pimpong pe bloc, bere ieftina la sticla de plastic, mama cu shortz, amestecand in mancare si mustrandu-si sotul betiv, care nu are grija de educatia copilului … curve de 3-4 feluri…periferie de bucuresti , jmecherashi…muie….futai…cliseu.cliseu.cliseu.a! am uitat de radioul – de data asta nu doina – din bucatarie…baietelul care iubeste o curva…curva care il iubeste pe unu care are iubita….da ea credea sincer ca si el o iubeste si atunci plange si dupa aia isi taie gatu’cu el in casa….ca si ele are suflet. io nu zic ca n-are, da m-am saturat de povestile astea, pe jumatate. daca marilena tot degaja elecricitate, de ce degaja cam la fel, cam de fiecare data? indiferent de cat de tare simte? oi fi idioata. mi s-a parut singura chestie valabila din film, care merita sa fie exploatata, asta cu electricitatea…da nemescu a zis pas…. pas si io la filmu asta…
  
………….
  


Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro