ancadamacus

reactii la ce am scris despre Deformatii. violente. pentru ca unii se simt vexati. e treaba lor. eu parerea nu mi-o schimb. la noi, lumea e obisnuita sa fie laudata si pupata in cur. de ce? d’aia. cum trage unu un partz, lumea trebuie sa stea la coada si sa i-l inspire exaltata. sau, in cel mai rau caz, cu o indulgentza prieteneasco-pozitiva, incurajatoare.

de ce isi permite Damacus sa scrie? cine o autorizeaza? sa faca, daca poate …etc. lasand  la o parte faptul ca nu a fost an in cei zece-unsprezece de cand ma joc de-a actrita in care sa nu am treaba – adica, spectacole de jucat, fie ele "independente", "angajate", pentru o mie sau pentru cincizeci de oameni, in voga – sau nu, bune sau mai putin bune, cu regizori mari sau mici, scriu pentru ca imi pasa, pentru ca urasc impostura si treaba facuta pe sfert si pentru ca daca inca se mai fac bijuterii in teatru, atunci vreau sa vad macar pietre brute si nu partzuri. 

nasol e ca artistii nostri contemporani sunt atat de fragili incat nu mai pot accepta parerile  nefavorabile. iar raspunsul la ele nu e unul argumentat, inteligent – ci o injuratura  din spatele carutzei. nu faptul ca am zis eu de rau despre spectacol ar trebui sa ii macine, ci, eventual, ce am zis de rau. e o chestiune de nuantza, dar, in fine, astfel de subtilitati trebuie ca le sunt improprii. poate de aceea le e greu sa vada diferenta dintre Deformatii si Cumnata lui Pantagruel, sau Oblomov, sau Cantareata cheala , sau Ultima banda a lui Krapp, sau…in fine.. teatrul poate fi  facut pe mari scene , pe scene mici, in case de cultura, in beciuri sau in baruri, in poduri sau pe strazi, poate fi facut oricum – ma refer acum la forma; atata vreme cat e teatru si nu un amestec anapoda de zapaceala, delasare, neprofesionalism (si acum nu ma refer in special la deformatii), are valoare.

eu, Damacus, asta cred. ca teatrul nu e o serbare , nu e o bauta cu prietenii, nu e o shusha, sau o shueta mondena.

Ieri, concert de jazz, debut pe la Bucureshci. Haricleea Badescu. Haricleea e prietena mea, asa ca am avut emotii. O cunosc de cand eram mica, mica, de la 16 ani, de cand lucram impreuna la doua spectacole, unul mare, la National in Cluj si altul mic, la facultatea in care inca, la ora aia nu visam ca o sa ajung.

Gafe de inceput au fost. Basistul a ajuns dupa vreo 2 melodii si si-a facut plug-urile pe scena, in timp ce fata canta My Funny Valentine. Apoi, la un moment dat, am vazut nervii Haricleei. Iarasi nu e voie.

Dar eu am fost mandra. Pentru ca Haricleea este o prezenta. Si nu una contrafacuta . E vie si are vana. De cantat, canta si frumos si nervos si duios si jucaus. Si mai are ceva: umorul ei inconfundabil, rece si subtil. Imi doresc sa nu se schimbe. Sa nu se "cizeleze" prea mult. Spectactorii, inclusiv unii care venisera la taclale, au fost cu ea. Si a reusit sa ii faca si pe cei din trupa sa fie cu ea, desi e mult mai "mica" decat ei. Haricleea e jucausa si teatrala si in acelasi timp e sincera. E "pe bune", acolo, cu totul. Nu e diva, nu e "interesanta". Canta asa cum respira si asa cum traieste.

Si joi, pe 6 martie , canta din nou, tot la Art Jazz. 

Pentru că azi un documentar mi te-a făcut prezent şi pentru că, deşi vreau să te omagiez aici, cuvintele mele sunt prea sărace. Pentru Ionesco, cel care mi-a dăruit Eleva din Lecţia (era să scriu, de Eugene Ionesco ), Setea şi foamea – când nu găseam niciun text pentru admiterea la facultate, pentru Jocul de-a măcelul… şi pentru Ionesco, cel care mi-a dat aventura numită Omul cu valizele, unul din cele mai frumoase texte jucate, unul dintre cele mai grele şi mai iubite spectacole şi una din cumplitele dureri ale micii mele existenţe de actor. Pentru că ai însemnat pentru mine mai mult decât oricare alt dramaturg de-a lungul timpului, pentru că, citindu-te, am dorit pentru prima oară să fac teatru, pentru  că, citindu-te, învăţ să joc, pentru că mă călăuzeşti, cu cât am reuşit să pricep din tine, mulţumesc, Eugene Ionesco.

avem coregraf ! sper că vom avea şi bani de producţie. (având în vedere că folia de la cuartet se lasă aşteptată)

aşa că poate reuşim să vă chemăm peste ceva vreme la nichita al nostru, frumos:)…despre cuartet, nu ştiu ce să zic, din nou. retrăiesc începutul de an trecut, în ceea ce priveşte spectacolul ăsta. şi în ciuda acestui fapt,  fără să pricep de ce, începutul  de ani îmi dă puteri. cred că e o chestie imbecilă, un soi de superstiţie mascată, dar îmi face bine.

la revedere, pe cuartetul viitor! sau, la multi cuarteţi! sau, bun venit în noul cuartet! sau aşa mai departe….va urma:)

ce vreau să-mi aducă Moşul:

 

1. folia imitatoare de oglindă, pe care o aşteptăm din vară, ca să mai putem juca Curtetul, înainte să ne săturăm de tot.

 

2. costumul nou pentru Cuartet ( vreau să îl aducă Moşul, că nu am bani să îl cumpăr…iar ei poate ne vor da până la urmă bani pentru folie)

 

3. un buldozer mic, dar puternic , să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol

 

4. bani, bani pentru proiectul-legământul meu sceret cu Nichita

 

5.  un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol

 

6. facerea proiectului social la care visez din vară cu Iulian

 

7.un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol

 

8."Dinţii" de Vişniec, în stare de discuţie acum,

 

9. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol

 

10. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol

 

11. un buldozer mic, dar puternic, să intru cu el pe coridoarele Ministerului Culturii şi ale altor comiţii şi comitete, care mă fac pe mine să vâslesc în gol, e.t. c. …

aşadar, dacă ştiţi vreun coregraf care să vrea să facă teatru dans , comment, pls:)

…şi care reuşesc să se păstreze proaspeţi… pentru că sunt rari, pentru că îşi iubesc meseria..pentru că numai ei mă mai pot bucura când merg – prea rar – la teatru. şi nu vorbesc aici de actorii -vedetă. ci de actorii-meseriaşi – e drept, unii s-au păstrat meseriaşi şi după ce au devenit vedete. ce face el, actorul-meseriaş ca să fie atât de meseriaş? spune textul clar şi logic, compune vocea şi mişcarea personajelor – de fiecare dată altfel, înţelege spectacolul pe care îl face şi se adaptează cu toate mijloacele sale rolului – adeca, nu joacă la fel peste tot, certându-se cu regizorul şi înjurându-l pe la spate că îl pune să facă altceva, când el ştie atât de bine cu ce se mănâncă meseria asta…. – , şi cînd e pe scenă e prezent, adevărat, viu, gol de sine, cinstit. şi peste toate, ador la actorul-meseriaş faptul că văd că îi place, că iubeşte ce face.

praf in ochi – labiche, dabija, emelline-oradea